THE TICKER:

Eveniment

Tablouri dintr-o expozitie-eveniment: "Artistul si puterea", 1950-1990

de Roxana Dascalu - Noiembrie 01, 2012 - 20:07
TEXT SIZE: A | A | A | A

Un curator si doi artisti consacrati evoca rezistenta creatoare care a marcat jumatatea “rosie” a secolului XX in Romania, reflectata de prima expozitie plastica de o asemenea anvergura din ultimii 22 de ani.

Aproape pe neobservate si cu minima publictate, Bucurestiul a devenit, in aceasta toamna, gazda deocamdata discreta a unui eveniment cultural de exceptie, cu care s-ar putea mandri orice capitala europeana: expozitia de pictura “Artistul si Puterea”, un meritoriu demers de recuperare a ipostazelor picturii romanesti intre 1950 si 1990, perioada in care Romania s-a aflat sub lespedea de plumb a comunismului.

Nimic sumbru in expozitie, unde sutele de tablouri selectionate rememoreaza in culori vii sau estompate traversarea prin desertul rosu a unui numar de 205 artisti care si-au castigat drept de cetate in istoria plasticii romanesti din a doua parte a secolului trecut, printr-un remarcabil parcurs artistic ce tine de ceea ce s-a numit, si iata, putem descoperi aici, “rezistenta prin cultura”.

Am avut sansa unui ghidaj profesionist, pe parcursul unei dupa-amieze de sfarsit de octombrie care mi s-a parut prea scurta, in fascinanta companie a Ruxandrei Garofeanu, curatorul acestei expozitii rarissime.

Un demers recuperator

Intr-un demers recuperator si revelator in acelasi timp, expozitia reuneste panze care, printr-un miracol ce tine de arta si de atitudine, au sfidat, fatis sau voalat, rigorile si normele impuse de puterea comunista.

“Sunt aceste lucrari, pe care nu le poate vedea mai nimeni. O parte sunt in expunere in diverse muzee din tara, dar majoritatea sunt in depozite”, spune Ruxandra Garofeanu, care a lucrat timp de doi ani, cu fonduri minime, dublate doar de pasiune si incapatanare, ca sa aduca la lumina cele 656 de picturi expuse acum pe simeze, majoritatea acestora zacand uitate si prafuite prin depozitele muzeelor din intreaga tara, iar altele provenind din colectii particulare.

“Muzeul de Arta al Romaniei se opreste la anii 50, Muzeul National de Arta Contemporana face expozitii temporare…”, mi-a explicat distinsa curatoare, cu obida in glas.

“Nu este prea mare, adauga ea, la intrebarea mea, nascuta din comentariile unor critici la adresa expozitiei, prima de aceasta anvergura dupa caderea comunismului. “Cand de 50, 60 de ani nu s-a facut o expozitie, stiti cum e, ca la reuniunile cand nu te vezi de 60 de ani, stai zece ore, in loc de o jumatate de ora…”

Expozitia de la Biblioteca Nationala mai are o functie: ea exorcizeaza demonii uriasei cladiri, care a fost conceputa din ambitiile de grandoare ale lui Nicolae Ceausescu, aducand spatiul arhitectonic in modernitatea secolului XXI si in inima capitalei.
“Traditia, spunea Theodor Pallady, e sirul celor care au stiut si au putut sa mearga pana la capat”, citesc pe o sageata tintita pe podeaua de marmura de la intrare.

“E Ciucurencu, e Baba, de aici pornim cu ei, aici e sectiunea reperelor, Luchian, Petrascu, Iser…Tuculescu nu a expus decat la el acasa”, aflu cu uimire, in timp ce curatorul imi prezinta cu entuziasm primele doua sali, dedicate “profesorilor trecuti”: Steriadi, Ressu, Darascu, Sirato…

“Henri Catargy nu a fost profesor, dar a fost un mentor…Aici este Darascu – o lucrare pe care Art Society a scos-o din anonimat, prin “adopt a masterpiece”. Zacea de zeci de ani la Muzeul Municipiului Bucuresti, nu era restaurata…Am restaurat 20 de lucrari", adauga doamna Garofeanu.

Triumful spiritului asupra materiei

Urmeaza “Primele Impotriviri”, obsedantul deceniu, 1950-1960: “Nu au fost auto-da-fe-uri, dar totusi, impotriviri, explica Ruxandra Garofeanu. Prima expozitie – care a incercat sa aplice realismul socialist sovietic asupra artistilor din Romania…Rezultatul? Iata o lucrare a Wandei Sachelarie-Vladimirescu, Coada la paine, care i-a atras anatema stabilor de atunci, artista fiind exclusa din UAP. A tinut-o in casa pana a murit.”

Urmeaza Muzeul Aman, “o oaza pentru perioada aceea – Baba a stat aici o vreme, si-a facut acest autoportret in 1951. Stabii vremii cautau omul nou, si in loc de asta, i-a enervat pozitia trufasa la culme si au dat cu el de pamant.”

“La muzeul Aman s-a nascut prima miscare contra regimului, grupul Andreescu, in numele lui Ion Andrescu – toti sunt insirati aici…spuneau ca realismul socialist rade totul ca un tanc, asa incat s-au decis ca scot tot albul de pe panza ca si o atitudine…”
Tinerii spuneau: “Ni se cere o arta luminoasa? Bun, atunci nu mai pictam deloc cu alb. Si au incercat o expozitie la Dalles, care nu s-a deschis. Faceau biserici camuflate – li se spunea monument – fara cruce…”

“Vrem sa aratam in ce stare sunt pastrate lucrarile intr-un muzeu …Ce restaurare? Spun ca nu au bani, spun ca nu au restauratori…Ori nu ti le imprumuta”, aud iar reprosul amar razbatand din vocea doamnei Garofeanu, care revine, patimasa: “Aici vedeti cum invinge spiritul asupra materiei”.

Printre ipostazele vremii, descopar cu incantare o “Curte veche din orasul Stalin,” sub penelul maiastru al lui Horia Bernea, alaturi de o “mica enclava constructivista: Spiru Chintila, Mihai Rusu, plecat din tara din 1980, Mihai Olos cu modulurile lui…”
Expresionismul romanesc figureaza si el la loc de cinste, cu Wanda Sachelarie-Vladimirescu, Leon Vreme, aducand “materialitatea picturii pe prim plan”.

Ruxandra Garofeanu recita numele celor 205 artisti ca pe un lung pomelnic, recompunand marea familie a celor care au marcat 40 de ani din arta contemporana a Romaniei, unii emigrati, altii ramasi in tara, si a caror rezistenta in timp este viu ilustrata prin arta lor.

M-am luptat tare cu muzeele: Ruxandra Garofeanu

“Am pornit din 1950, caci e anul de infiintare al UAP (Uniunea Artistilor Plastici) si m-am oprit in 1990, cand, de fapt, aproape dispare UAP”, explica ea. “Aceste lucrari sunt verificate de mine afectiv, vizual, profesional …Trecerea prin desert…Uitati-va: un Bitan…un tractor obisnuit, dar cata picturalitate…”

“M-am luptat tare cu muzeele, isi repeta ea oful, adaugand: “Cu muzeele, daca nu aveam o forta iesita din comun, renuntam demult…”
“Un an de zile m-am luptat cu toate Scilele si Charibdele. Am castigat proiectul la Administratia Fondului Cultural Roman, o chestie ca Palnia si Stamate, pe langa Ministerul Culturii…Asa am putut sa demarez…tot timpul m-am lovit de bani…”

Cum i-a putut convinge pe colectionari? “Charisma. Daca nu o ai, o imprumuti,” adauga zambind complice. “Uneori lucrarile s-au tesut, s-au chemat intre ele. Din 2000 de lucrari cate am avut eu pe calculator (asta e o expozitie facuta pe calculator), fiindca daca trebuia sa ma duc eu in depozite…I-am obligat sa faca ceea ce trebuiau sa faca: fotografii. Din 2000, am selectionat 656 de lucrari, 205 artisti…”

“Majoritatea oamenilor care vin, stau foarte mult aici, si revin. A venit unul dintre cei mai importanti dealeri de arta de la Los Angeles, roman, pictor la origine, a stat doua ore si ceva in expunere, nu voia sa mai plece de aici…si mi-a spus ca este exceptional!”
“Vine (pictorul Nicolae) Maniu cu experienta lui, dupa ce sta 30 de ani in Germania si Franta si spune ca e extraordinar…”, imi spune cu o unda de multumire modesta in glas.

Cum a ajuns la conceptul expozitiei, care a implicat clar truda imensa si aproape exhaustiva de arheologie prin istoria plasticii romanesti contemporane?

“Am luat revistele Arta din 1954, cand e infiintata, si pana in 1994, am studiat da capo al fine, un an…Am scanat revistele, am scanat poze si am inceput sa azvarl cu pozele prin muzeele din tara, ca nu au evidente, sa aflu pe unde sunt…”
Revenim la spatiul de expunere, in gigantica cladire a Bibliolecii Nationale.

“Un spatiu absurd”, este ce a gasit in cei circa 2000 de metri patrati de expunere. “Peretii acestia sunt cu gaurele, nu poti sa agati nimic de ei. Cladirea este inca in garantie. Mi s-a spus sa nu ating nimic. Panourile mari nu ajung, sunt ale Bibliotecii Nationale, 28 la numar, dar nu ajung…”
Un tezaur compus din 656 de panze, reprezentand 205 artisti

Pentru securitatea valorilor expuse aici, “Am platit o firma de bodyguarzi, care costa o avere”, marturiseste ea.
Asta, intrucat expozitia de la Biblioteca Nationala este un mic mare tezaur.

“Uitati-va ce am descoperit eu in depozitul Muzeului Municipiului Bucuresti… Inceputurile gradinilor lui Alin Gheorghiu…Nu l-a scos nimeni la suprafata pana acum!”

“Am scotocit, eram in extaz de ce vedeam prin colbul ala de prin muzee”, explica Ruxandra Garofeanu, apoi imi indreapta mandra privirea spre un splendid Horia Damian, abstract, din 1959, de la Paris: “el a plecat cu ultimul tren, in 1946…”
“Uitati-va, in 1950, cum picta Aurel Cojan in Romania, si un Cojan in ultima lui faza, in perioada lui franceza…”

“Un Ciucurencu de exceptie, dintr-o colectie particulara” este expus alaturi de “un Alexandru Chira superb, care musteste de culoare si de viata, nu e seaca, cum se intampla mai tarziu cu el…Recunoasteti ca te retine?”

Am revenit doua zi la expozitie pentru a afla reactiile a doi dintre pictorii care figureaza pe simeze.

Maniu: De la Pink Floyd-utecisti cu lopata in mana, la portretul lui Ceausescu, pasaport pentru Vest

Nicolae Maniu, care s-a stabilit in Germania in 1983, apoi la Paris, cu zece ani mai tarziu, are reputatia de a fi unul dintre cei mai bine cotati pictori romani in viata.

“A facut o cariera extraordinara”, exclama Ruxandra Garofeanu.

“Sunt cativa artisti in pictura romana care au fost sprijiniti de pronia cereasca”, adauga ea, aratand spre “Visul plugarului”, semnat Nicolae Maniu, care nu are nimic pasunist in el, trimitand mai degraba spre operele “hiper-realiste” avant-la-lettre ale maestrilor flamanzi.

Traind in afara, Maniu compara expozitia din cladirea imensa a Bibliotecii Nattionale cu Beaubourg sau Grand Palais, este incantat.
Despre “Visul plugarului”, aflu de la autor ca a fost cumparat de un diplomat din Ministerul de externe, care l-a revandut recent unui colectionar bucurestean.

“Cumparau din placere, ca aveau placerea sa aiba tablouri in casa. Chestia asta cu investitia a venit de cand a inceput capitalismul, dupa nouazeci”, imi explica autorul, aflat intr-o scurta trecere prin Bucuresti.

“Acum, cei care cumpara arta, cumpara pentru investitie, nu din placere. Dar in cazul meu, cumpara si din placere si ca investitie”, adauga el.

“De-a lungul vietii mele, au cumparat o imagine, nu un nume. Cand eram in Romania, doctorii stateau la coada. Era un cult de a cumpara. Doctorii aveau bani, in Cluj in mod special…Sunt oameni care cauta tablouri din perioada mea romaneasca. Am regasit mai multe in colectii particulare”, spune Maniu, referindu-se la perioada 1972-83.

Iarba verede de acasa

Maniu nu a mai pictat iarba sau peisaje dupa emigrarea sa. “Cineva m-a avertizat asupra acestui adevar: ciudat ca dupa ce ai plecat nu ai mai pictat lumea asta pastorala, care era extraordinar de frumoasa, picturala, curti taranesti, care, capite, peisaje de deal, tipice zonei transilvane. Am pictat din imaginatie, din memorie…olfactiva,” spune maestrul, cu un ras poznas.

“Aparitia mea in climatul pictural, in scoala de pictura romaneasca era marcata foarte deosebit. Eu nu pictam in formula zisa “spirit national” din pictura romineasca… Realismul socialist a fost lasat la o parte, dupa ce eu am intrat la facultate, sau cand am terminat, deja am intrat in istoria picturii secolului XX…Baba, Picasso, Miro, Dali…"

“Erau Grigorescu, Aman…Realismul sovietic – perioada aia a fost crunta pentru artisti, din 1948 pana la inceputul anilor saizeci, la saloanele astea judetene, republicane se expunea o iconografie care era insuflata obligatoriu de la rusi…ca ei ne-au tinut in frau”.
“Cand am inceput eu, primele mele doua tabloruri in ulei sunt doua copii dupa Grigorescu, la 14 ani. Pe urma am inceput sa vad si eu Toulouse Lautrec, Degas, Van Gogh, desenam din Picasso, perioada lui figurativa, inainte de a destrama anatomia. Asta era liberalizarea, au fost deja si expozitii…au venit si la Cluj Bernard Buffet, o expozitie mare americana am vazut. Nu stiu cum au ajuns astea in perioada comunismului, in perioada ceausista…”

Inceputurile sale “lucrative” au fost pictand panouri de securitatea muncii.

Primele tablouri expuse nu aveau nimic cu realismul socialist, "erau de un libertinaj…le dadeam titlul “Tineri utecisti”, dar de fapt, erau luati din revista Bravo, muzicieni din trupa Pink Floyd, cu lopata in mana".

“Nu era nicio propaganda, nu era nimic…puteai sa faci abstract si abstractie… Lucrarile se cumparau din fondurile statului, muzeele aveau fonduri…puteai sa faci orice. Eu eram pe figurativ.”

“Era un lux fenomenal ca nu-ti venea in cutia postala nicio factura…Dar exista dauna colaterala: lenevia creatoare, cei care faceau doar o lucrare pentru o judeteana si ziceau: imi cumpar un loden. Asta a sugrumat si concurenta intre artisti…Multe talente s-au pierdut. Eu vorbesc de marea creatie, in dialog cu ce se intampla pe plan universal, european”.

De pe simeze se vede cu ochiul liber ca scopul expozitiei este sa arate ca “nu se facea doar secera si ciocanul”.
“Erau lucrari care se expuneau la republicane…Sunt printre ele si tablouri care nu au fost expuse. Oricum, departe de realismul socialist, muncitoresc”, imi revine in urechi ecoul vorbelor Ruxandrei Garofeanu.

Destinul vietii mele a fost creat de opera mea: Maniu

Anecdotica vremii spune ca Baba le-ar fi spus “cateilor” de la partid ca daca vrea Ceausescu sa il picteze, sa vina la el in atelier.
Cum l-a pictat Maniu pe Ceausescu? Portretul nu este in expozitie, dar se afla in colectiile MNAC si a fost expus in 2007 in Suedia, la Lund, intr-o serie de portrete dedicate dictatorului comunist. Cu un simplu Google search pe Nicolae Maniu, portretul cu pricina apare pe internet, alaturi de o selectie de lucrari mai tarzii, din perioada “occidentala”.

“Daca nu il pictam, eu nu ajungeam in Occident, isi aminteste pictorul. In 1982, am facut toate formalitatile pentru a pleca cu lucrarile la o galerie din Braunschweig, in Germania…Cand am venit la Bucuresti pentru aprobari, mi-au zis: Maniule nu pleci, ca trebuie sa ne faci un portret al tovarasului…L-am facut, dupa poze, erau peste tot. Astia de la partid erau multumiti ca a iesit bine si a fost bine primit de serviciul de protocol. A aparut intr- o carte, Omagiu…Compozitia mea a fost reprodusa acolo, am cartea la Paris…”

“Plecarea mea era programata la sfarsit de aprilie. La mijloc de martie imi vine raspuns de la pasapoarte: cererea a fost aprobata negativ. Dupa o interventie, mi-au dat drumul. Daca nu il pictam pe Nicolae nu plecam”.

“Destinul vietii mele a fost creat de opera mea,” povesteste pictorul, nascut in 1944, la Turda. In Germania, a primit o comanda de variatiuni pe tema Dürer de la Muzeul Dürer.

“Mi-au spus: 10.000 de marci o lucrare, mare cat sa poata intra pe o usa… Asta m-a decis sa raman, comanda pentru casa memoriala Albrecht Dürer din Nüremeberg. A fost o trambulina, lucrurile se leaga de aici. Daca ei mi-ar fi dat drumul fara probleme, fara pila de la partid, probabil as fi ezitat, mai ieseam, mai veneam. Am plecat la limita, cand in tara, in ‘83-’84, a inceput cu foamete, intuneric, cu frig…”

“In 1984, eu eram deja tradator de tara, cand apare acest tablou in Romania Libera, cu titlul “stralucit model de slujire a poporului roman”, portretul tovarasului Nicolae Ceausescu, pictura de Nicolae Maniu…Am si acum ziarul la Paris, mi l-a trimis tata…"

Vasile Tolan: Cei care au facut compromisuri, au facut-o pentru ca erau platiti

Cu noua ani mai tanar, Vasile Tolan a absolvit si el Institutul de Arte Plastice de la Cluj.
“Am avut incercari non-figurative si in facultate”, spune non-figurativul Tolan, prezent in expozitie cu doua panze, intitulate “Sacrificiu”, ambele datand din 1987.

“Eu nu consider ca am fost constrans niciodata. Cei care au facut compromisuri, au facut-o pentru ca erau platiti pentru a face compozitii sau portrete…Dar daca e un portret bine facut, cum sunt unele cazuri, poate sa fie important ca lucrare de arta si asa”.

“Si acest compromis l-am facut”, isi aminteste, intrebat daca l-a pictat si el pe Ceausescu? “Dar nu pentru bani”, ci ca sa pastreze pentru comunitate atelierele de pictura ale breslei din Bistrita, care fusesera date de primarie.

“Pentru ziua lui Ceausescu, mi s-a cerut o lucrare…Nu dormeam noptile sa ma gandesc cum s-ar fi putut face un tablou care sa fie acceptat, dar care in acelasi timp sa nu fie totusi un compromis. Propusesem niste piese de sah mari, cu animale, alegorii, si alte variante de obiecte. Au zis nu, mi-au aratat o fotografie si au zis ca o vor pictata”, povesteste artistul.

Am vazut capitalismul de vitrina: Tolan.

La prima iesire in vest, in anii optzeci, a vazut capitalismul de vitrina. “Spuneam ei si? prietenului meu, nu-l lasam sa vada ca eram cazut in fund din cauza asta…”

“In 1987, am fost la Roma, la Academia romana, unde am facut o expozitie. Aveam un ciclu de relicve – volume de piatra, betoane, care mi se pareau interesante sa le am in pictura…Atunci, daca faceai niste legaturi, erau mult mai usor de facut cu piata occidentala”, isi aminteste.

A contactat galerii din Germania, Italia si Franta si i s-a spus “da, dar unde stai? Cand am spus ca stau in Romania, mi s-a spus ca pot sa vin de acolo doar foarte, foarte greu…”

De ce nu a ramas, ca multi alti colegi de breasla? “Mi-a fost frica sa fac un pas din asta care ar fi insemnat sa rup legaturile cu familia – mama, frate, sotie, fiica, asta le-am si spus celor de la pasapoarte, ca tot ce am, am in tara, nu am nimic in alta parte. In tot raul care era atunci, intr-un fel functionam oarecum, puteam sa fac tot ce vream. Nu aveam insa materialele, nu aveam posibilitatea de expunere pe care o doream”.

Imediat dupa 1990, povesteste cum venea de la Paris, stabilise legaturi cu Montreuil si Besançon, care erau orase infratite cu Bistrita, unde fusese profesor de desen, apoi designer intr-o fabrica, iar dupa 1990, inspector la inspectoratul pentru cultura, inainte de a deveni liber-profesionist in 1992, pentru o perioada de zece ani. “Eram asa de bucuros ca am vandut o lucrare care era tot salariul meu pe un an de zile…”

La Stuttgart, tot in acel an, un galerist l-a intrebat cat vrea pe niste panze pictate in timpul sederii sale la Paris, si cand l-a vazut ca scoate 3000 de marci, “asta era chiar salariul meu pe trei ani”.

Democratia nu functioneaza in arta: Vasile Tolan

Dupa 1990, Uniunea Artistilor Plastici (UAP) ar fi trebuit sa se transforme intr-un sindicat foarte puternic, lucru care nu s-a intamplat, povesteste el. “Un artist are nevoie de atelier, de galerii, de spatii de expunere…Dar treaba asta de grup, o organizatie in care fiecare are oarecum drepturi egale, nu functioneaza…E foarte greu sa ii expui doar pe cei care sunt foarte buni, pentru ca toti sunt membri de Uniune si au drepturi egale…”

“In arta si cultura, tipul asta de democratie nu functioneaza. Cel foarte bun nu poate sa fie egal cu unul foarte slab.”
Majoritatea lucrarilor sale de dinainte de 1990 sunt la Cluj, Bistrita sau Bucuresti, in muzee, colectii sau depozite, sau in pivnita casei sale din Cluj. De acolo a scos si cele doua lucrari expuse in retrospectiva de la Biblioteca Nationala.

“Imi place sa revad si lucrari de atunci…” Relicvele, sacrificiile care sunt expuse acum erau temele lui predilecte inainte de 1990. Plecau de la fotografii, care erau un miel jupuit si s-au transformat conceptual si plastic in opere de arta.
“Si atunci, si acum, consider ca plastica trebuie sa te incante vizual sau sa te miste, la fel cum muzica, prin ritm si melodie te incanta, sau continutul simbolic al cuvantului poate sa vina in sprijinul imaginii plastice”.

“Daca imaginea nu are expresie plastica, poate sa aiba orice fel de continut simbolic sau filosofic, sau trimitere sociala, ramane doar mediocra”, adauga el.

Sprijinul oficial este foarte firav, daca exista, iar interesul autoritatilor de acum este ca si inexistent.

“In general, statele care au respect fata de cultura creeaza si un sprijin pentru dezvoltarea culturala, chiar prin subventii. Ma refer, de pilda, la Franta, la Paris, unde primaria pune ateliere, spatii culturale la dispozitia artistului”, spune pictorul.

“Aici, din pacate, putem foarte greu sa intram intr-un dialog constructiv cu puterea, sau cu puterile care s-au perindat de la revolutie incoace”, adauga Vasile Tolan, in prezent vice-presedinte al UAP, pe care incearca cu greu sa o resusciteze din moarte clinica.
“Ar trebui schimbate legi…unele au ramas decand lumea…Artistul este liber, el nu este angajat…”

Cu plusurile si minusurile inerente unui demers singular si care se doreste atotcuprinzator pentru o perioada de timp atat de mare, expozitia “Artistul si puterea – 1950-1990” nu trebuie ratata. Este deschisa pana pe 2 decembrie la Biblioteca Nationala.

Pentru mai multe informatii, apasati AICI.

 

Ilustratii foto Romeo Zaharia

 

SHARE:
0 Comentarii